Spectacolul de teatru si dans ca ritual religios

In trecut, artele, ca si stiintele, erau sacre, cai de adorare a divinitatii, de transfigurare a realitatii si de aducere a lui Dumnezeu pe pamant. Ulterior ele au fost desacralizate, odata cu coborarea omului din starea de traire a divinului, in profan.

Spectacolul artistic si ritualul de tip yajna

De exemplu, F.B.J. Kuiper, in lucrarea “Varuna and Vidūsaka. On the Origin of the Sanskrit Drama” afirma ca spectacolul dramatic, la începuturile sale, reprezenta încarnarea scenică a mitului cosmogonic vedic, iar ritualurile asociate (cum ar fi cele de la inceputul reprezentatiei, de imbunare a zeilor si inlaturare a obstacolelor) nu erau nimic altceva decât variante ale sacrificiului vedic, yajna. Yajna inseamna “sacrificiu, devotiune, oferire, adorare” si se referea in hinduism la orice ritual realizat in fata unui foc sacru (Agni), adesea concomitent cu recitarea mantrelor. El se mai referea la orice fel de ritual, ceremonie, cult, inchinare, rugaciune, oferire sacra.

Scena unde avea loc spectacolul, era vedika,  altarul. De fapt, templul insusi era considerat „Casa tuturor artelor”, acolo adunându-se cei mai buni arhitecţi, sculptori, pictori şi artisti ai vremii. Spectacolele sacre aveau loc în săli speciale, dedicate muzicii şi dansului, denumite mahamandapa. Dansul si cantecul reprezentau caile principale de adorare a divinitatii: in Shiva Purana, se spune că, atunci când se construiau templele lui Shiva, alaturi de dotările necesare efectuarii ritualurilor zilnice, se daruiau tempului fete foarte pricepute în dans și cântec.

Spectacolul dramatic, ca si yajna, avea un scop  etic si spiritual, era de fapt o ceremonie religioasa prin care erau invocate si adorate zeitatile, uneori avand loc si sărbători și evenimente comunitare. De aceea, devadasis, dansatoarele sacre din temple, erau de fapt preotese care oficiau adevarate “slujbe vizuale”, prin miscarile propriului corp, fara a folosi cuvintele. Aceste miscari si pozitii, mudre si karanas-uri sunt incarcate de simbolism religios si activeaza prin fenomenul rezonantei energii din sfera subtila, punandu-l astfel pe spectator in contact cu zeitatile adorate. Prin executia perfecta, concentrarea perfecta si devotiunea perfecta, aceste devadasis deveneau relee, canale de manifestare ale divinitatii pe pamant.

Spectacolul artistic si ritualul de tip puja

Natalia Lidova, in lucrarea “Drama and Ritual in Early Hinduism”  demonstreaza ca  originile teatrului clasic sanscrit se afla in practica ritualurilor, dar nu a ritualurilor yajna (raspandite in timpurile vedice), ci a ritualurilor asociate ceremoniilor puja (avand un loc central in practicile hinduse din perioada post-vedica). Ea afirma ca Natyashastra, cartea sacra hindusa a artelor, nu face referinta niciodata la ritualurile yajna, ci doar la ceremoniile puja.

     In sanscrita, Pūjā sau Pooja înseamnă “a onora, a adora, a aduce respect sau ofrandă maestrilor sau zeilor, venerare, respect”.

     Cuvantul puja este considerat sanscritizarea cuvântului tamil poo sey care înseamnă "realizat, oferit sau însoțit de flori", adică într-un mod festiv, estetic, spune Wikipedia.

Oferirea ritualica de flori nu are insa numai un rol estetic, ea inseamna sacrificiu. Sacrificiul unei vieti. Nu de om, nu de animal, ci a unei plante, dar in final, tot viata. Zeci de tone de flori sunt sacrificate si astazi in India cu ocazia diverselor sarbatori religioase, asezate simbolic in forme ale geometriei sacre sau oferite sub forma de ghirlande la gatul statuilor reprezentand zeitatile carora li se sacrifica. Fara sa vreau ma duc cu gandul la ghirlanda de capete umane purtata de Kali, aici cei sacrificati suntem noi, pe altarul Mamei-Timp care ne devoreaza. Nu stiu de ce am impresia ca lucrurile nu sunt deloc simbolice (gen capul taiat simbolizeaza egoul care trebuie ucis) ci sunt mult mai explicite decat am fi dispusi sa credem. Pana la urma, ce suntem altceva decat niste biete floricele efemere, cu a caror viata se hraneste Mama-Timp, pana ce ne va distruge; ca orice forma de viata de pe pamant, si noi reprezentam hrana cuiva (adevarat spunea Baghavat Gita – “caci voi ii tineti pe zei in viata cu energia voastra”).

          Una din asemanarile dintre teatrul si dansul clasic indian si ritualurile de tip puja o reprezinta, pe langa modelul de bază al sacrificiului de flori, concepția spațiului sacru ca o mandala. 

       In lucrarea „On the genesis of the Nātyaśāstra rituals”, Natalia Lidova arata ca anumite ritualuri prezentate in Natyashastra sunt similare cu ritualurile de tip puja. De exemplu, ritualul de tip puja Brahmayāga prezinta similitudini cu ritul de consacrare a teatrului de templu. Ambele ritualuri erau realizate în scopul de a consacra un spațiu ritual nou construit, care, în ambele texte este denumit mandapa. Interiorul acestei mandapa era aranjat similar in ambele cazuri: centrul era reprezentat prin imaginea unui lotus, care simboliza prezenta divinitatii supreme Brahma; un cerc mare numit mandala era desenat de jur imprejur prin patru puncte cardinale si intermediare.

     In contextul ritualului aveau loc „predici (sau slujbe) vizuale” in care divinitatile erau invocate prin reprezentarea dramatica,  transformandu-se in adevarate spectacole. Acestea au favorizat dezvoltarea tehnicilor de actorie și a teoriei artei dramatice care au influențat în mod semnificativ teatrul sanscrit, spune Lidova. Interpreții riturilor scenice erau inițial preoții care efectuau ritualurile. Si astazi putem constata ca slujbele religioase, in diferite religii ((hinduism,  crestinism, etc.) sunt interpretate, dar nu scenic, ci muzical, predicile sunt cantate de preoti care uneori realizeaza interpretari de o mare calitate artistica.