In trecut, artele, ca si stiintele, erau
sacre, cai de adorare a divinitatii, de transfigurare a realitatii si de
aducere a lui Dumnezeu pe pamant. Ulterior ele au fost desacralizate, odata cu
coborarea omului din starea de traire a divinului, in profan.
Spectacolul artistic si ritualul de tip yajna
De exemplu, F.B.J. Kuiper, in lucrarea “Varuna and Vidūsaka. On the Origin of the
Sanskrit Drama” afirma ca spectacolul dramatic, la începuturile sale, reprezenta
încarnarea scenică a mitului
cosmogonic vedic, iar ritualurile asociate (cum ar fi cele de la
inceputul reprezentatiei, de imbunare a zeilor si inlaturare a obstacolelor) nu
erau nimic altceva decât variante ale sacrificiului vedic, yajna. Yajna inseamna
“sacrificiu, devotiune, oferire, adorare” si se referea in hinduism la orice
ritual realizat in fata unui foc sacru (Agni),
adesea concomitent cu recitarea mantrelor. El se mai referea la orice fel de
ritual, ceremonie, cult, inchinare, rugaciune, oferire sacra.
Scena unde avea loc spectacolul, era vedika, altarul. De fapt, templul insusi era
considerat „Casa tuturor artelor”,
acolo adunându-se cei mai buni arhitecţi, sculptori, pictori şi artisti ai
vremii. Spectacolele sacre aveau loc în săli speciale, dedicate muzicii şi
dansului, denumite mahamandapa.
Dansul si cantecul reprezentau caile principale de adorare a divinitatii: in
Shiva Purana, se spune că, atunci
când se construiau templele lui Shiva, alaturi de dotările necesare efectuarii
ritualurilor zilnice, se daruiau tempului fete foarte pricepute în dans și
cântec.
Spectacolul dramatic, ca si yajna, avea
un scop etic si spiritual, era de fapt o
ceremonie religioasa prin care erau invocate si adorate zeitatile, uneori avand loc si sărbători și
evenimente comunitare. De aceea, devadasis, dansatoarele sacre din temple, erau de fapt preotese care oficiau adevarate “slujbe
vizuale”, prin miscarile propriului corp, fara a folosi cuvintele. Aceste miscari si pozitii, mudre si karanas-uri sunt incarcate de simbolism religios si activeaza prin
fenomenul rezonantei energii din sfera subtila, punandu-l astfel pe spectator
in contact cu zeitatile adorate. Prin executia perfecta, concentrarea perfecta
si devotiunea perfecta, aceste devadasis
deveneau relee, canale de manifestare ale divinitatii pe pamant.
Spectacolul artistic si ritualul de tip puja
Natalia Lidova, in
lucrarea “Drama and Ritual in Early
Hinduism” demonstreaza ca originile teatrului clasic sanscrit se afla in
practica ritualurilor, dar nu a ritualurilor yajna (raspandite in timpurile vedice), ci a ritualurilor asociate
ceremoniilor puja (avand un loc
central in practicile hinduse din perioada post-vedica). Ea afirma ca Natyashastra, cartea sacra hindusa a
artelor, nu face referinta niciodata la ritualurile yajna, ci doar la ceremoniile puja.
In
sanscrita, Pūjā sau Pooja înseamnă “a onora, a adora, a
aduce respect sau ofrandă maestrilor sau zeilor, venerare, respect”.
Cuvantul puja este
considerat sanscritizarea cuvântului tamil poo
sey care înseamnă "realizat, oferit sau însoțit de flori", adică
într-un mod festiv, estetic, spune Wikipedia.
Oferirea ritualica de flori nu are insa numai un rol estetic,
ea inseamna sacrificiu. Sacrificiul unei vieti. Nu de om, nu de animal, ci
a unei plante, dar in final, tot viata. Zeci de tone de flori sunt sacrificate
si astazi in India cu ocazia diverselor sarbatori religioase, asezate simbolic
in forme ale geometriei sacre sau oferite sub forma de ghirlande la gatul
statuilor reprezentand zeitatile carora li se sacrifica. Fara sa vreau ma duc
cu gandul la ghirlanda de capete umane purtata de Kali, aici cei sacrificati
suntem noi, pe altarul Mamei-Timp care ne devoreaza. Nu stiu de ce am impresia
ca lucrurile nu sunt deloc simbolice (gen capul taiat simbolizeaza egoul care
trebuie ucis) ci sunt mult mai explicite decat am fi dispusi sa credem. Pana la
urma, ce suntem altceva decat niste biete floricele efemere, cu a caror viata
se hraneste Mama-Timp, pana ce ne va distruge; ca orice forma de viata de pe
pamant, si noi reprezentam hrana cuiva (adevarat spunea Baghavat Gita – “caci voi ii tineti pe zei in viata cu energia
voastra”).
Una din asemanarile dintre teatrul si
dansul clasic indian si ritualurile de tip puja
o reprezinta, pe langa modelul de
bază al sacrificiului de flori, concepția spațiului sacru ca o mandala.
In lucrarea „On the genesis of the Nātyaśāstra rituals”, Natalia Lidova arata ca anumite
ritualuri prezentate in Natyashastra sunt similare cu ritualurile de tip puja. De exemplu, ritualul de tip puja Brahmayāga prezinta similitudini cu ritul de consacrare a teatrului de
templu. Ambele ritualuri erau realizate în scopul de a
consacra un spațiu ritual nou construit, care, în ambele texte este denumit mandapa.
Interiorul acestei mandapa era
aranjat similar in ambele cazuri: centrul era reprezentat prin imaginea unui lotus,
care simboliza prezenta divinitatii supreme Brahma; un cerc mare numit mandala era desenat de jur imprejur prin
patru puncte cardinale si intermediare.
In contextul ritualului
aveau loc „predici (sau slujbe) vizuale” in care divinitatile erau invocate
prin reprezentarea dramatica,
transformandu-se in adevarate spectacole. Acestea au favorizat
dezvoltarea tehnicilor de actorie și a teoriei artei dramatice care au
influențat în mod semnificativ teatrul sanscrit, spune
Lidova. Interpreții riturilor scenice erau inițial preoții care efectuau
ritualurile. Si astazi putem constata ca slujbele religioase, in diferite
religii ((hinduism, crestinism, etc.)
sunt interpretate, dar nu scenic, ci muzical, predicile sunt cantate de preoti care uneori realizeaza interpretari de o mare calitate
artistica.