Spectacolul de teatru si dans ca ritual religios

In trecut, artele, ca si stiintele, erau sacre, cai de adorare a divinitatii, de transfigurare a realitatii si de aducere a lui Dumnezeu pe pamant. Ulterior ele au fost desacralizate, odata cu coborarea omului din starea de traire a divinului, in profan.

Spectacolul artistic si ritualul de tip yajna

De exemplu, F.B.J. Kuiper, in lucrarea “Varuna and Vidūsaka. On the Origin of the Sanskrit Drama” afirma ca spectacolul dramatic, la începuturile sale, reprezenta încarnarea scenică a mitului cosmogonic vedic, iar ritualurile asociate (cum ar fi cele de la inceputul reprezentatiei, de imbunare a zeilor si inlaturare a obstacolelor) nu erau nimic altceva decât variante ale sacrificiului vedic, yajna. Yajna inseamna “sacrificiu, devotiune, oferire, adorare” si se referea in hinduism la orice ritual realizat in fata unui foc sacru (Agni), adesea concomitent cu recitarea mantrelor. El se mai referea la orice fel de ritual, ceremonie, cult, inchinare, rugaciune, oferire sacra.

Scena unde avea loc spectacolul, era vedika,  altarul. De fapt, templul insusi era considerat „Casa tuturor artelor”, acolo adunându-se cei mai buni arhitecţi, sculptori, pictori şi artisti ai vremii. Spectacolele sacre aveau loc în săli speciale, dedicate muzicii şi dansului, denumite mahamandapa. Dansul si cantecul reprezentau caile principale de adorare a divinitatii: in Shiva Purana, se spune că, atunci când se construiau templele lui Shiva, alaturi de dotările necesare efectuarii ritualurilor zilnice, se daruiau tempului fete foarte pricepute în dans și cântec.

Spectacolul dramatic, ca si yajna, avea un scop  etic si spiritual, era de fapt o ceremonie religioasa prin care erau invocate si adorate zeitatile, uneori avand loc si sărbători și evenimente comunitare. De aceea, devadasis, dansatoarele sacre din temple, erau de fapt preotese care oficiau adevarate “slujbe vizuale”, prin miscarile propriului corp, fara a folosi cuvintele. Aceste miscari si pozitii, mudre si karanas-uri sunt incarcate de simbolism religios si activeaza prin fenomenul rezonantei energii din sfera subtila, punandu-l astfel pe spectator in contact cu zeitatile adorate. Prin executia perfecta, concentrarea perfecta si devotiunea perfecta, aceste devadasis deveneau relee, canale de manifestare ale divinitatii pe pamant.

Spectacolul artistic si ritualul de tip puja

Natalia Lidova, in lucrarea “Drama and Ritual in Early Hinduism”  demonstreaza ca  originile teatrului clasic sanscrit se afla in practica ritualurilor, dar nu a ritualurilor yajna (raspandite in timpurile vedice), ci a ritualurilor asociate ceremoniilor puja (avand un loc central in practicile hinduse din perioada post-vedica). Ea afirma ca Natyashastra, cartea sacra hindusa a artelor, nu face referinta niciodata la ritualurile yajna, ci doar la ceremoniile puja.

     In sanscrita, Pūjā sau Pooja înseamnă “a onora, a adora, a aduce respect sau ofrandă maestrilor sau zeilor, venerare, respect”.

     Cuvantul puja este considerat sanscritizarea cuvântului tamil poo sey care înseamnă "realizat, oferit sau însoțit de flori", adică într-un mod festiv, estetic, spune Wikipedia.

Oferirea ritualica de flori nu are insa numai un rol estetic, ea inseamna sacrificiu. Sacrificiul unei vieti. Nu de om, nu de animal, ci a unei plante, dar in final, tot viata. Zeci de tone de flori sunt sacrificate si astazi in India cu ocazia diverselor sarbatori religioase, asezate simbolic in forme ale geometriei sacre sau oferite sub forma de ghirlande la gatul statuilor reprezentand zeitatile carora li se sacrifica. Fara sa vreau ma duc cu gandul la ghirlanda de capete umane purtata de Kali, aici cei sacrificati suntem noi, pe altarul Mamei-Timp care ne devoreaza. Nu stiu de ce am impresia ca lucrurile nu sunt deloc simbolice (gen capul taiat simbolizeaza egoul care trebuie ucis) ci sunt mult mai explicite decat am fi dispusi sa credem. Pana la urma, ce suntem altceva decat niste biete floricele efemere, cu a caror viata se hraneste Mama-Timp, pana ce ne va distruge; ca orice forma de viata de pe pamant, si noi reprezentam hrana cuiva (adevarat spunea Baghavat Gita – “caci voi ii tineti pe zei in viata cu energia voastra”).

          Una din asemanarile dintre teatrul si dansul clasic indian si ritualurile de tip puja o reprezinta, pe langa modelul de bază al sacrificiului de flori, concepția spațiului sacru ca o mandala. 

       In lucrarea „On the genesis of the Nātyaśāstra rituals”, Natalia Lidova arata ca anumite ritualuri prezentate in Natyashastra sunt similare cu ritualurile de tip puja. De exemplu, ritualul de tip puja Brahmayāga prezinta similitudini cu ritul de consacrare a teatrului de templu. Ambele ritualuri erau realizate în scopul de a consacra un spațiu ritual nou construit, care, în ambele texte este denumit mandapa. Interiorul acestei mandapa era aranjat similar in ambele cazuri: centrul era reprezentat prin imaginea unui lotus, care simboliza prezenta divinitatii supreme Brahma; un cerc mare numit mandala era desenat de jur imprejur prin patru puncte cardinale si intermediare.

     In contextul ritualului aveau loc „predici (sau slujbe) vizuale” in care divinitatile erau invocate prin reprezentarea dramatica,  transformandu-se in adevarate spectacole. Acestea au favorizat dezvoltarea tehnicilor de actorie și a teoriei artei dramatice care au influențat în mod semnificativ teatrul sanscrit, spune Lidova. Interpreții riturilor scenice erau inițial preoții care efectuau ritualurile. Si astazi putem constata ca slujbele religioase, in diferite religii ((hinduism,  crestinism, etc.) sunt interpretate, dar nu scenic, ci muzical, predicile sunt cantate de preoti care uneori realizeaza interpretari de o mare calitate artistica.

Dansul ca iubire. Spectacolul artistic si natura sa spirituala

Scopul suprem al artei: spiritualitatea si Dumnezeu

  O serie de texte hinduse antice, cum ar fi „Natyashastra” afirma că dansul, muzica si, in general artele sunt spirituale, sunt sacre, avand puterea de a-l conduce atat pe practicant cat si pe spectator la iluminare si chiar la eliberare spirituala (moksha), prin intarirea capacitatii de concentrare a minții pentru eliberarea Sinelui (sufletul, Atman).

Aceste arte sunt oferite ca si căi alternative cunoașterii textelor sacre revelate (Sruti), cum ar fi Vedele sau Upanishadele. Scopul spectacolului artistic este în cele din urmă acela de a permite spectatorului sa experimenteze propria sa conștiință, sa traiasca o experienta estetica care sa transceanda lumescul, spre sublim, spre divin, ridicandu-l astfel la un nivel de conștiința superior. El produce fericire si extaz, transporta audienta intr-o lume a imaginației, ii transformă starea interioară, il încântă și permite eliberarea din interior a unei  stari de extaz divin.

Intrebarea care s-a pus aici este daca fiintele umane, ca spectatori, inteleg (percep) principiul ultim al actului artistic (astattva - realitatea și adevărul dintr-un alt plan, planul spiritual) sau este o eroare, o forma a realitatii supraimpuse (aropa) - o iluzie, o mis-cognitie (avidya), rodul imaginatiei? Abhinavagupta (950-1020 CE),  in celebrul sau comentariu la „Natyashastra”,

„Abhinavabhāratī”, afirma ca spectacolul artistic il atrage pe om datorita "experienței mirarii” (minunarii), în care observatorul este tras, scufundat, angajat, absorbit si satisfacut. El il suspenda temporar pe om din lumea lui obișnuită, îl transferă într-o altă realitate paralelă plina de uimire, unde el experimenteaza și reflecteaza asupra conceptelor spirituale și morale; aici se afla  puterea artei de a transforma starea interioara a omului, frumusețea artei ridicandu-l spre scopurile Dharmei (trai corect, virtuți, îndatoriri, corect versus greșit, responsabilități, dreptate). De aceea, arta chiar are darul de a-l pune pe om in contact cu principiul ultim, cu adevarul, cu frumusetea si armonia universala, aliniindu-l la ordinea fireasca a lucrurilor. 

Dansul – limbajul universal al iubirii

  

Dansul este forma cea mai primitivă a limbajului uman, pentru că atunci când omul nu a învățat încă să vorbească, el a comunicat prin gesturi, utilizand fața, ochii, mâinile și picioarele. Chiar și astăzi o persoană muta se exprimă doar prin gesturi si mimica. Gesturile si mimica exprima intregul limbaj al naturii. Este folosit și înțeles peste tot. Deci, există un motiv pentru care dansul a ajuns pe scena centrala a trairilor estetice. El atinge cele mai profunde parti ale mintii si inimii omului. Dansul ajunge acolo unde cuvintele eșuează. Nicio limbă, nici un nivel particular al civilizației și culturii nu sunt necesare pentru a înțelege și aprecia un dans. Dansul este un fel de limbaj universal. 

Mai mult, comunicand prin limbajul trupului, prin dans, nu poti sa judeci; nu poti emite judecati de valoare cu mainile si corpul. Mainile sunt o prelungire a inimii, asadar comunicarea e dincolo de minte, e a sufletului, tine de iubire si de transcenderea limitarilor mintii.

Chiar si Mintea universala este constienta de acest limbaj, intreg Universul, de la  cele mai mici la cele mai mari particule ale sale participand la dansul cosmic, manifestand frumusetea si

armonia celei mai elevate raas (sau rasa - estetica).   Marile raas se petrec în spațiul infinit, cu milioane de stele, cu  Soarele și Luna dansand in ritmul Spandei (impulsul creator al Universului, ca expandare-retragere, creatie – distrugere, ca o contractie ritmica). Acesta nu este un dans obișnuit. Nu este menit pentru divertisment; nu este show business. Este pura fericire. Există o astfel de abundenta de fericire în inima existenței prin care ea curge, se revarsă. Este iubirea dansand si in inima noastra, ca picaturi ale acestui ocean al existentei. Arta ne aminteste de acest sublim ajutandu-ne sa trecem de barierele mintii pentru a accede la principiul ultim din noi, ne impacteaza emotional, ne treiera si ne cerne, trezeste in noi minunarea care este cunoasterea directa, instantanee, extatica a realitatii pure.

Ceea ce faciliteaza curgerea existentei, ce da acest ritm armonios, acest dinamism divin ticluit, este tocmai prezența contrariilor, a polaritatilor în univers: este un dans intre intuneric si lumina, cald si rece, masculin si feminin, creatie-distrugere, este o atractie irezistibila si poveste de dragoste intre ele care ne fascineaza si ne aliniaza implacabil si divin cu ceea ce este.

 Rasa Lila sau “Dansul Iubirii Divine”

Poate cel mai sugestiv pentru ceea ce ar insemna dansul vietii si al iubirii divine este Rasa Lila (cunoscuta si ca Raas Leela) sau dansul Rasa. Acesta este o parte a povestii traditionale a lui Krishna descrisa in scripturile  hinduse (ca “Bhagavata Purana”) si literatura (ca “Gita Govinda”), unde el danseaza cu Rada si insotitoarele ei (gopis).

Termenul rasa inseamna "estetic" si lila inseamna "act", “manifestare”,  "joc" sau  "dans" . Asadar, rasa lila este un concept din Hinduism, care poate fi tradus ca "jocul esteticului," sau in sens mai larg ca "Dansul Iubirii Divine". 

Rasa Lila are loc intr-o noapte, când gopis-urile din Vrindavan, ascultand sunetul flautului lui Krishna, se strecoara departe de gospodării și familiile lor în pădure pentru a dansa cu Krishna pe tot parcursul nopții, pe care Krishna o întinde în mod supranatural la lungimea unei „Nopti a lui Brahma”, o unitate hindusa de timp de durată de aproximativ 4,32 miliarde de ani.

In traditiile Krishna Bhakti, Rasa Lila este considerată a fi una dintre cele mai mari și cele mai ezoterice distracții ale lui Krishna. În aceste tradiții, iubirea romantică între ființele umane în lumea materială este văzută doar ca o reflectare diminuată, iluzorie a iubirii originale, extatice, spirituale a sufletului pentru Krishna, Dumnezeu, în lumea spirituală.

În Bhagavata Purana se spune că oricine aude sau descrie cu fidelitate Rasa Lila atinge devotiunea pura iubitoare a lui Krishna (Suddha-bhakti).

 Rasa Lila a fost o temă populară în dansurile Kathak, Bharatanatyam, Odissi, Meitei și Kuchipudi. Mai mult, dansul clasic indian Kathak a evoluat din Braj Rasleela, o forma populara de dans din Uttar Pradesh și din dansul clasic Manipuri '(Vrindavan), de asemenea, cunoscut sub numele de Natwari Nritya, care a fost reînviat în 1960 de către dansatoarea Uma Sharma. Kathak are un pronuntat caracter devotional (devotiunea fata de Krishna) si celebreaza sentimentul iubirii, shringar.